Răzbunătorul – Frederick Forsyth

Dintre hangare a apărut un automobil sport, decapotabil, care a parcat aproape de cele două barăci din lemn. Cu oarecare dificultate, din maşină a coborât un bărbat. Nimeni n-a ieşit să-l întâmpine. A mers greoi şi şchiopătând către baraca „A”. Câteva clipe mai târziu, a ieşit de acolo şi a pornit spre baraca „B”. Piloţii canadieni l-au urmărit pe geam, deconcertaţi de mersul rostogolit, cu picioarele larg depărtate. Uşa s-a deschis şi bărbatul a apărut în cadrul ei. Pe umeri i se vedeau tresele de comandant de escadron. Nimeni nu s-a ridicat să-l salute.

— Cine comandă aici? a întrebat el, furios.

Un canadian de origine franceză s-a ridicat alene, la aproape un metru depărtare de Steve Edmond care stătea răsturnat pe un scaun şi-l măsura pe nou-venit prin vălătucii de fum albăstrui.

— Cred că eu sunt acela, a spus Stan Turner.

La începutul războiului, Turner doborâse două avioane în luptă, dar mai târziu avea să atingă cifra de paisprezece, primind o droaie de medalii. Ofiţerul britanic cu ochi albaştri şi plini de furie s-a răsucit pe călcâie şi a pornit stângaci spre un Hurricane parcat. Unul câte unul, canadienii au ieşit din adăposturi fără grabă, dornici să vadă ce se va întâmpla.

— Nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii, a mormăit Johnny Latta către Steve Edmond. Ticăloşii ăştia ne-au trimis un comandant fără picioare.

Era adevărat. Nou-sositul păşea chinuit pe proteze. S-a suit mai mult cu ajutorul mâinilor în carlinga avionului, a pornit motorul Rolls Royce Merlin, a virat contra vântului şi a decolat. Vreme de o jumătate de oră a silit aparatul de luptă să execute toate manevrele acrobatice descrise în manuale, plus câteva care nu erau prevăzute acolo. Era bun, pe de o parte pentru că fusese un as al acrobaţiilor aeriene înainte de a-şi pierde ambele picioare când se prăbuşise cu avionul, cu mult timp înainte de izbucnirea războiului şi, pe de altă parte pentru că nu avea picioare. Când un pilot de luptă ia un viraj foarte strâns sau iese dintr-un picaj, ambele manevre fiind vitale într-o luptă aeriană, corpul lui suferă din cauza forţei gravitaţionale. Drept urmare, sângele din partea superioară a corpului se scurge spre partea inferioară, ceea ce poate produce ameţeli şi chiar pierderea cunoştinţei. Cum pilotul nu avea picioare, sângele îi rămânea în partea superioară, mai aproape de creier, iar membrii escadronului aveau să afle că era în stare să ia viraje mai strânse decât oricare dintre ei. În cele din urmă, a aterizat, a coborât şi a şontâcăit spre canadienii de origine franceză, care aşteptau tăcuţi.

— Mă numesc Douglas Bader, le spuse el şi vom deveni cel mai bun escadron din forţele aeriene.

S-a ţinut de cuvânt. După pierderea Bătăliei pentru Franţa şi după ce luptele de pe plajele de la Dunkirk se încheiaseră tot cu un eşec, avea să urmeze marea confruntare: Goering, comandantul suprem al forţelor aeriene germane, îi promisese lui Hitler că va stăpâni cerul pentru ca invadarea Marii Britanii să se încheie cu succes. Bătălia pentru Marea Britanie a însemnat în primul rând cucerirea supremaţiei aeriene. Până la sfârşitul acestei bătălii, canadienii din Escadronul 242, conduşi întotdeauna în luptă de comandantul lor fără picioare au înregistrat cel mai bun raport între avioane inamice doborâte şi pierderi. Spre sfârşitul toamnei, aviaţia germană s-a dat bătută şi s-a retras în Franţa. Hitler şi-a vărsat furia pe Goering, apoi şi-a îndreptat atenţia asupra Rusiei. În trei bătălii duse în Franţa, la Dunkirk şi în Marea Britanie şi asta în doar primele şase luni ale lui 1940, canadienii doborâseră în luptă optzeci şi cinci de avioane inamice, dintre care şaizeci şi şapte numai în Bătălia pentru Anglia. Pierduseră însă şaptesprezece piloţi, toţi căzuţi în misiuni şi, în afară de trei, toţi fuseseră canadieni de origine franceză.

…

Sub conducerea mareşalului Tito, Iugoslavia a fost, practic, o societate scutită de criminalitate. Nici nu se putea imagina molestarea unui turist, femeile puteau umbla pe străzi fără teamă, iar asocierea în vederea comiterii de infracţiuni nici nu putea fi concepută. Părea ciudat, ţinând seama că totuşi cele şapte provincii care alcătuiau Iugoslavia, reunite precar de aliaţii occidentali în 1918, îi dăduseră pe câţiva dintre cei mai nemiloşi şi mai violenţi gangsteri din Europa. Explicaţia era că, după 1948, guvernul iugoslav încheiase o înţelegere cu lumea interlopă din ţară. Târgul era simplu: puteţi întreprinde orice acţiuni doriţi şi noi vom închide ochii, cu o singură condiţie – faceţi toate astea în străinătate. Belgradul, practic şi-a exportat întreaga lume a infractorilor. Ţintele predilecte ale şefilor lumii interlope iugoslave deveniseră Italia, Austria, Germania şi Suedia. Simplu de explicat şi acest lucru. Pe la mijlocul anilor şaizeci, turcii şi iugoslavii deveniseră primul val de „muncitori oaspeţi” în ţările bogate din nord, ceea ce însemna că erau încurajaţi să meargă acolo pentru a prelua meseriile pe care cetăţenii răsfăţaţi ai respectivelor ţări nu voiau să le mai practice. Orice mişcare etnică de proporţii aduce cu sine şi propria lume infracţională. Mafia italiană a sosit la New York o dată cu imigranţii; criminalii turci s-au integrat curând în comunităţile turceşti de „muncitori oaspeţi” din întreaga Europă. Iugoslavii au procedat la fel, însă în cazul lor înţelegerea era mai precis formulată. Belgradul a tras toate foloasele. Săptămânal, miile de iugoslavi care munceau în străinătate îşi trimiteau acasă veniturile obţinute; ca stat comunist, Iugoslavia a avut o economie haotică, însă influxul constant de valută forte a reuşit să ascundă această situaţie. Atâta vreme cât Tito repudia Moscova, SUA şi NATO au adoptat o atitudine foarte nepăsătoare în legătură cu politica internă a Iugoslaviei. Pe întreaga durată a Războiului Rece, Tito a fost considerat drept unul dintre liderii ţărilor nealiniate. Frumoasa coastă a Dalmaţiei, de-a lungul ţărmului Adriaticii a devenit o adevărată Mecca pentru turişti, căci aici soarele strălucea din plin, ea aducând în Iugoslavia încă şi mai multă valută. Pe plan intern, Tito a condus un regim brutal în privinţa disidenţilor şi opozanţilor, însă a procedat cu discreţie şi fără ostentaţie. Respectarea înţelegerii cu gangsterii a fost supravegheată şi organizată, nu atât de către poliţie, cât de poliţia secretă, cunoscută sub numele de Securitatea Statului sau DB. DB a stabilit condiţiile. Răufăcătorii care prădau comunităţile iugoslave din străinătate se puteau întoarce acasă la odihnă şi recuperare fără nici o teamă şi chiar aşa făceau. Şi-au construit vile pe malul mării și palate în capitală. Făceau donaţii la fondurile de pensii ale şefilor DB, iar uneori li se solicita să ducă la bun sfârşit câte-o „misiune de lichidare”, în care plata se făcea fără chitanţă sau alte documente care să conducă la iniţiator. Creierul acestui aranjament comod era şeful serviciilor de informaţii, cu experienţă îndelungată în domeniu, grăsanul şi temutul sloven Stane Dolanc. În interiorul Iugoslaviei, prostituţia nu căpătase proporţii alarmante, însă se practica sub strict control poliţienesc, iar traficul profitabil de bunuri era tolerat pentru a spori fondurile de pensii ale oficialităţilor. Cu toate acestea, violenţa, alta decât cea de stat, era interzisă. Infractorii tineri nu făceau niciodată mai mult decât să se înhăiteze în bande de cartier, să fure automobile (altele decât cele ale turiştilor) şi să se încaiere. Dacă voiau să treacă la lucruri mai serioase, se vedeau siliţi să plece din ţară. Cei care nu pricepeau asta se trezeau în vreo închisoare de cine ştie unde, într-o celulă a cărei cheie se făcea pierdută. Mareşalul Tito n-a fost, cu siguranţă, un prost, dar era, până la urmă, tot un biet muritor. El a decedat în 1980, iar situaţia federaţiei a început să se deterioreze.

În 1989, Miloşevici şi-a dat seama că, de fapt, comunismul îşi dăduse obştescul sfârşit; calul ce trebuia încălecat era acela al naţionalismului extremist sârb. În realitate, a adus în ţară nu unul, ci patru călăreţi, pe cei ai Apocalipsei. Zilici l-a slujit pe Miloşevici până la sfârşit. Iugoslavia se dezintegra. Miloşevici îşi crease imaginea de salvator al federaţiei, dar nu a spus că dorea să realizeze acest lucru prin genocid, cunoscut sub numele de purificare etnică. În Serbia, provincia din jurul Belgradului, popularitatea lui şi-a găsit originea în credinţa că el îi va salva pe sârbii de pretutindeni de persecuţiile la care erau supuşi de alte naţionalităţi. Însă, pentru a realiza asta, s-a vădit că trebuia ca mai întâi să sufere ei persecuţii. În cazul în care croaţii sau bosniacii pricepeau mai greu, acest lucru trebuia aranjat. Un mic masacru local ar face în mod firesc populaţia majoritară să se ridice împotriva sârbilor care trăiesc printre ei. Apoi Miloşevici putea trimite armata pentru a-i „salva” pe sârbi. Iar cei care au acţionat ca agenţi provocatori au fost gangsterii, transformaţi în forţe paramilitare „patriotice”. Dacă până în 1989 statul iugoslav şi-a ţinut lumea interlopă a gangsterilor la respect şi în străinătate, Miloşevici i-a făcut parteneri cu drepturi depline acasă. Ca mulţi alţi oameni de mâna a doua care ajung să deţină puterea în stat, Miloşevici s-a lăsat ademenit de bani. Sumele la care avea acces exercitau asupra lui o fascinaţie asemănătoare celei pe care o simte o cobră în faţa fluierului îmblânzitorului. Pentru el, banii nu reprezentau luxul pe care i l-ar fi putut aduce. Personal vorbind, a rămas modest până la sfârşit. Ceea ce îl hipnotiza era puterea pe care ţi-o dau banii. După căderea regimului său, guvernul iugoslav care a preluat puterea a estimat că el împreună cu apropiaţii săi, deturnase şi îşi însuşise în conturile din străinătate aproximativ douăzeci de miliarde de dolari. Alţii nu fuseseră la fel de modeşti. Între aceştia se numără respingătoarea lui soţie, precum şi fiul şi fiica, la fel de dezgustători. Prin comparaţie, membrii familiei Miloşevici îi făceau pe Munsteri15 să pară la fel de inofensivi ca personajele din Căsuţa din prerie16. Printre „partenerii cu drepturi depline” se număra şi Zoran Zilici, care a devenit angajatul personal al dictatorului, un ucigaş cu simbrie. Recompensa nu venea din partea lui Miloşevici sub forma banilor, ci prin permisiunea de a desfăşura unele activităţi extrem de profitabile şi, bineînţeles, prin asigurarea unei imunităţi depline. Slugile tiranului aveau dreptul să jefuiască, să tortureze, să violeze sau să ucidă, iar poliţia nu putea face nimic pentru a le împiedica.

Miloşevici a înfiinţat un regim infracţional dublat de frauda financiară, a pozat ca patriot, iar sârbii şi politicienii occidentali s-au lăsat păcăliţi de această imagine ani în şir. În ciuda tuturor acestor atrocităţi şi vărsări de sânge, nu a salvat federaţia iugoslavă şi nu şi-a împlinit nici măcar visul de a realiza o Serbie Mare. Slovenia s-a separat, apoi Macedonia şi Croaţia. Până în noiembrie 1995, data Acordului de la Dayton şi Bosnia devenise independentă, iar în iulie 1999, nu numai că pierduse, efectiv, provincia Kosovo, dar provocase şi distrugerea parţială a Serbiei prin bombardamentele aeriene executate de NATO. Ca şi Arkan, Zilici şi-a alcătuit un mic grup paramilitar. Mai existau şi altele, precum îngrozitorii, brutalii şi misterioşii „Băieţi ai lui Frankie”, grupul lui Frankie Stamatovici – care, surprinzător, nici măcar nu era sârb, ci un croat renegat din Istria. Spre deosebire de fanfaronul de Arkan, doborât cu focuri de armă în holul hotelului Holiday Inn din Belgrad, Zilici şi grupul lui nu s-au afişat prea mult, rămânând aproape invizibili. Cu toate acestea, în cursul războiului din Bosnia şi-a dus grupul de trei ori în nord şi a violat, torturat şi ucis în stânga şi-n dreapta în provincia aceea, până au intervenit americanii pentru a pune capăt acestor acţiuni.