Un cantonament prezintă şi pericole. Oamenii, în general, se simt mai bine la ei acasă. Viaţa în colectiv îi stinghereşte la început, îi scoate din făgaşul obişnuit al traiului lor zilnic. Pentru Picioruş, de pildă, nu era nimic mai chinuitor decît sculatul de dimineaţă. Deşteptarea cu fluier îi crea o groază permanentă. Se trezea cu cîteva ceasuri înainte şi adormea încordat, aşteptînd şuieratul strident al lui Fane-Mahomed, însărcinat cu menţinerea disciplinei.
Toamna, mai ales pe la şapte, ai mai dormi, simţi nevoia să te întinzi puţin, să mai caşti. Acasă la el, la părinţi, Picioruş mai citea o carte pînă una alta, trezirea la realitate avea loc treptat. Ce te faci însă cu „Le ştie” care nu mai avea somn de la cinci dimineaţa? Dormeau alături. Dincolo de patul mezinului sforăia Alecu, mai somnoros decît Sandu. Ca să-l trezească, acesta trebuia să arunce o pernă peste trupul ostenit al extremei. „Inimioară” dădea din umeri şi se întorcea pe partea cealaltă. „Le ştie” se apleca sub pat şi arunca cu un papuc. (Moşa Mariancovici le făcuse la fiecare cîte-o pereche de papuci, sacrificînd două fotolii de pluş găsite în magaziile silozului, ce aparţinuseră pe vremuri patronului.)
Aşa începea obişnuita bătălie de dimineaţă a papucilor. Alecu îi pescuia prin somn şi-i arunca la întîmplare, fără să se uite unde. Papucii albaştri de pluş poposeau drept pe fruntea lui Mucală. Acesta se scula pe-o coastă şi înjura cumplit.
— Care nu mă laşi, mă, să dorm?
Sandu, care-şi făcuse o adevărată distracţie din acest început de zi, arunca şi perechea lui tocmai în pîntecele lui Gică-Marafet. Fundaşul atîta aştepta:
— M-aţi sculat aşa de dimineaţă, las’ că v-arăt eu vouă! Şi din trei mişcări îşi scotea şi el de sub pat papucii.
După aceea, prin aer puteau fi văzute plutind la întîmplare proiectilele albastre. Pantofii preşedintelui aveau calitatea de a nu sparge nimic. Tălpile lor de carton presat plesneau pe lat geamurile, se făcea un minut de tăcere, cineva striga: „Merge!” şi bătălia continua. Într-o săptămînă, rămăşiţele de fotolii aveau ceva din sfîşierea unor păsări doborîte cu alice. Bibiloi îşi privea foştii papuci şi se mira cu voce tare:
— De ce mi i-aţi schimbat?
— Că n-oi fi avut unii speciali de Ispahan? îl batjocorea Picioruş.
— Tu nu vezi, mumie, că sînt de trei ori mai mari decît piciorul meu? Un astfel de lăboi nu are decît Mucală, care a fost crescut pe picior mare! Căpitane, i se adresa acestuia, dă-mi înapoi papucii, că n-am ce să pun în picioare şi răcesc!
Mucală se întorcea pe partea cealaltă. Nu-l interesau papucii preşedintelui dar cînd se plictisea de atîta zgomot, se ridica în picioare şi striga de se cutremurau pereţii:
— Bă, vă culcaţi odată sau mă dau jos la voi?
Chip de mai dormi! Picioruş se făcea mic sub pătură, îşi înfunda urechile, nu putea să închidă ochii. Pe la şase şi jumătate, „Le ştie” striga în gura mare:
— Pe care-l fac un ţintar?
Nu răspundea nimeni.
— Care joci, mă, o tablă?
Table le dăduse voie antrenorul să joace.
— Nu răspundeţi, hai?
Şi iar arunca cu perna în cineva.
Cînd şi-a dat seama că Picioruş avea chef să mai doarmă după ora programului, şi-a frecat mîinile de bucurie:
— Las’ că te-nvăţ eu…
Luca nu află decît după cîteva zile cele ce se întîmplau în dormitorul comun. Moşa Mariancovici făcea o inspecţie seara, la culcare, mai trecea către miezul nopţii o dată, şi se întorcea în odaia lui, aflată în altă aripă a creşei, pentru că aici găsise preşedintele o cameră încăpătoare pentru jucători. El era trezit numai de strigătele vesele ale celor care ieşeau să se spele. Habar n-avea cîte jumătăţi de oră pierdeau băieţii din somnul de dimineaţă.
Antrenorul observă abia după vreo cinci zile că cei mai mulţi dintre ei aveau ochii încercănaţi, şi păreau osteniţi.
— Ce-i cu voi? îi întrebase. Nu vă place mîncarea? Protestară toţi. Mîncarea era foarte bună.
— Atunci?
Nimeni nu ştia să dea vreun răspuns. Luca îl chemă pe Moşa.
— Ascultă, sîrbule, ce-i cu băieţii? Par cam obosiţi…
— Ce să fie, bre? Eu îi controlez, personal…
— Ce fel de control personal o fi ăsta, că sînt palizi, parcă ar fi suferinzi…
— Brat moi, la nouă îi culc ca pe puii de găină. Nu mişcă unu. Stau în dormitor pînă adorm toţi, că-i ascult, eu le pun păturile pînă la gît. La 12, mai fac un rond, nu mă vezi c-am slăbit? Ăsta-i concediu sau pacoste?
Antrenorul dădu gînditor din cap:
— Atunci cum se explică?
Preşedintele nu-i răspunse. Fu consultat un doctor care le spuse că de vină era schimbarea condiţiilor de viaţă. De altfel şi alimentaţia contribuia la această prefacere. Se cerea un termen de acomodare, absolut necesar. Numai că făcîndu-se socoteala se ajunse la concluzia că termenul trecuse. Era foarte ciudat. Luca îşi aduse aminte şi-l mai întrebă pe frizer:
— Spune-mi, ai observat ceva neobişnuit în viaţa lor… Moşa Mariancovici se gîndi cîteva minute şi spuse:
— Nimic deosebit, numai cîteodată se mai bat dimineaţa cu pernele…
— Asta era! exclamă antrenorul. Tu-i culci devreme şi ei se scoală înainte de ora programului. În loc să-şi facă somnul obişnuit de opt ore, au treabă în zori să se războiască…
— Ăştia-s draci, bre, nu oameni!
În ziua următoare, sîrbul îşi cumpărase un ceas deşteptător din centrul oraşului. Suna ceasul la cinci, îngălbenise frizerul de nesomn. Se spăla pe faţă cu apă rece, îşi trăgea un trening pe el (de cînd îi supraveghea pe băieţi umbla în trening ca să fie crezut un fel de ajutor tehnic al antrenorului). După ce-şi trăgea tîrlicii în picioare, se uita pe fereastră cum e vremea afară, făcea o socoteală scurtă: dacă plouă trebuia să meargă sus cu echipa, la sala de antrenamente, dacă nu, crosul de dimineaţă pînă la cariera de piatră sau pînă la Dunăre. Pe la 10, putea fi văzut la trei sau patru sute de metri în urma convoiului de jucători, alergînd de mama focului. Dacă-l întîlnea vreun cunoscut şi-l întreba ce face, răspundea cu importanţă, fără să se oprească: „Ce să fac, uite şi eu cu băieţii, îi antrenez…” Vorba lui: dacă mai dura mult pregătirea asta pentru baraj, ajungea maratonist! Alergătura se pare că-i pria însă. Se simţea mult mai suplu, căpătase poftă de mîncare, făcea gimnastică la cot cu jucătorii, înghiţea glumele lui Mucală.
— Încet, încet! spunea acesta. Încet, că se rupe ceva în dumneata!
Nu se rupea. După cîteva zile de exerciţii se deprinsese.
— Vă învăţ eu, le spunea, încă o lună şi pot să trag şi la bare fixe…
La cinci şi un sfert; spălat, cu părul bine pieptănat, intra în vîrful picioarelor în dormitor. Se aşeză pe un scaun şi asculta. Cînd ridica „Le ştie” capul se fi înfiinţa lîngă patul lui:
— Să nu te-aud că te sugrum, pe Dumnezeul meu, culcă-te acolo…
— Nu mai pot, tovarăşe, făcea Sandu.
— Ce nu mai poţi, îţi dau eu ţie, nu mai poţi…
— Hai să te fac o tablă…
— Taci din gură, culcă-te la loc…
„Le ştie” îşi punea pătura pe cap. Stătea ce stătea, iar scotea nasul afară.
— Tovarăşe Moşa…
— Ce-i?
— Vreau să mă scol…
— De ce?
— Mi-e sete.
— Îţi sparg capul dacă nu te-astîmperi, dormi acolo.
— O să dorm destul pe lumea aialaltă…
— Taci, mă, că-i trezeşti şi pe ceilalţi!
— Nu pot.
— Deseară îţi dau luminal, o să vezi tu pe dracu…
— Dar cine-l ia?
— Taci, brat moi, te rog eu…
— Bine, mă culc, dar faci cinste după ce scăpăm de cantonamentul ăsta.
— Fac, frate, fac, numa’ astîmpără-te, că mă omoară antrenorul.
— Bine, cîte ţuici?
— Cîte vrei, numai culcă-te…
— Mă culc dacă-mi spui cîte ţuici dai… Preşedintele nu mai avea încotro:
— O litră la prînz şi o litră seara, în fiecare zi, timp de o săptămînă.
— E prea mult, sărăceşti. Dau şi eu jumătate…
— Dă, numai culcă-te…
— Mă culc.
După un sfert de ceas, iar scotea o mînă:
— Tovarăşe preşedinte, mi-e sete…
— Îţi aduc eu nu pahar cu apă, numai nu te scula. Asta şi aştepta Sandu. Pînă se întorcea Moşa, dormitorul era în picioare. Papucii zburau în aer, „ca la Verdun”, cum spunea Alecu, atunci ridicat din pat. Preşedintele să crape în uşă cu paharul în mînă.
— Bre, oameni mari sînteţi sau copii? O să vă spun la antrenor! Culcaţi-vă, ori vă ud cu apă…
Tot nu l-a putut scăpa frizerul pe Picioruş sa fie dus afară în ploaie cu pătură cu tot, sau pe Cîşu să nu fie uns cu cremă de ghete pe faţă. Cînd a simţit că nu mai poate, i-a spus lui Luca:
— Ce facem, tovarăşe, că ăştia se ţin numai de şotii. Am scrîntit-o cu cantonamentul…
— Ce-au mai chibzuit?
— Alaltăieri mi-au schimbat ora de deşteptare şi m-am trezit abia la şapte şi zece cînd au ieşit la spălat. I-am găsit bocindu-l pe Bibiloi. Îi puseseră două lumînări la cap şi-l plîngeau, în timp ce bietul băiat dormea dus. Cu trei zile în urmă, l-au scos pe Picioruş afară în ploaie cu pătură cu tot. Aşa nu mai merge, bre.
— Ziceai că ai constituit o nouă comisie de disciplina.
— Ce disciplină? Le place la toţi să se joace. Cît e Fane-Mahomed de serios, l-am găsit punîndu-i poşte lui Gică.
— Ce-i aia poştă?
— Îi arde o hîrtie la degetele picioarelor. În aceeaşi zi, Luca îi strînse în jurul său:
— Sînt foarte supărat pe voi, să ştiţi…
— De ce, tovarăşe Luca? întrebă Mucală.
—Pentru că sînteţi nişte oameni de nimic. Ce fel de căpitan de echipă oi fi tu, Mucală, dacă nu-ţi dai seama că lipsa de somn duce la slăbirea organismului jucătorilor şi deci la o scădere a şanselor noastre de a ne califica. Şi eu am stat în cantonamente, dar nu am abuzat de îngăduinţa celor care mi-au dat posibilitatea să fiu pregătit bine pentru un meci. Aş vrea să fiţi serioşi de aci înainte. A trecut o săptămînă şi tot vă mai jucaţi. Ştiţi că ne aşteaptă două meciuri grele. Dacă vreţi să le pierdeţi, continuaţi cu glumele voastre…
Mucală, foarte ruşinat, se întoarse fioros la ceilalţi;
— Ascultaţi la mine, capete de pisici! Dacă îndrăzneşte vreunul să mai scoată un oftat măcar pînă la deşteptare, are de-a face cu mine. Şi de azi înainte s-a terminat şi cu tablele, ca să se ştie! Sandule, ţie îţi spun: Dacă nu-i laşi pe ceilalţi să doarmă, pă libertatea mea că te bat!
După aceea se adresă lui Luca:
— Tovarăşe antrenor, îmi iau angajamentul că vor dormi toţi cîte opt ore şi ca s-a isprăvit cu lipsa de disciplină…
— Îţi mulţumesc, Mucală, acum trecem la program. Din ziua aceea nu mai îndrăznise nimeni să tulbure somnul celorlalţi.