musashi

„Civilizația – se gândea Musashi, nu va înflori până când oamenii nu vor învăța sa-şi exercite controlul asupra forțelor naturii.” Se întreba de ce oamenii de-aici, din mijlocul câmpiei Kanto, erau atât de neputincioşi, de ce se lăsau în voia naturii. La răsăritul soarelui, Musashi zări animale şi păsări zburând în bogățiile pe care omul nu învățase să şi le însuşească. Sau cel puțin aşa se părea.
…………….
Musashi puse mana pe capul băiatului si-i zise:
– Aici te-ai născut și ai dobândit voința de a câștiga.
Iori aproba din cap.
– Decât sa intre în slujba unui al doilea stăpân, bunicul tău a preferat să se retragă din clasa războinicilor. Tatăl tău, fidel dorinței bunicului, s-a mulțumit să fie un simplu țăran. După moartea lui, ai rămas singur pe lume, asa că a sosit vremea să stai pe propriile picioare.
– Da, stăpâne.
– Trebuie să devii om mare !
– Încerc.
Ochii i se umplură de lacrimi.
– Timp de trei generații, această casă a ținut de adăpost familiei tale. Mulțumeşte-i, ia-ți rămas-bun, o dată pentru totdeauna şi fără regrete, te rog.
Musashi intră în casă şi dădu foc colibei.
Când ieşi, Iori îşi stăpânea lacrimile.
-Dacă am fi lăsat casa în picioare, spuse Musashi, ar fi devenit doar un cuib pentru hoți şi tălhari de drumul mare. O ard ca să împiedic asemenea oameni să profaneze amintirea tatălui și bunicului tău.
– Vă sunt recunoscător.
Coliba se transformă într-un mic munte de foc și apoi se prăbuși.
– Să mergem, spuse Iori, pe care nu-l mai interesau relicvele trecutului.
– Nu încă.
– Dar nu mai avem ce cauta aici, nu?
Musashi rase.
-Vom ridica o casă nouă pe colina aceea mică.
– O casă nouă? Pentru ce? De-abia ați ars-o pe cea veche.
– Aceea aparținea tatălui şi bunicului tău. Cea nouă va fi a noastră.
– Vreți să spuneți că rămânem aici?
– Exact.
– Nu plecăm undeva să ne antrenăm şi să ne autodisciplinăm?
– O facem aici.
– Dar pentru ce ne putem antrena aici?
– Să fim oameni de arme, să fim samurai. Ne vom disciplina sufletul şi vom munci foarte serios ca să devenim oameni adevărați. Vino cu mine şi ia şi toporul cu tine.
Arătă spre un petic de iarbă unde pusese uneltele de grădinărit.
Cu toporul în spinare, Iori îl urmă pe Musashi până la colină, unde se aflau nişte castani, pini şi câțiva duzi.
Musashi se dezbrăcă până la brâu, luă toporul şi se apucă de treabă. Curând, zburau prin aer sumedenie de aşchii de lemn proaspăt.
Iori se uita la el şi se gândea: „Poate vrea sa înalțe un dojo. Sau ne vom antrena în aer liber?”
Copacii căzură unul după altul. Sudoarea curgea pe obrajii bronzați ai lui Musashi, spălând starea de apatie şi singurătate care-l copleşise în ultimele zile.
Cât stătuse lângă mormântul țăranului îşi făcuse un plan.
– Las sabia la o parte pentru o vreme şi muncesc cu sapa.
Zen, caligrafia, arta ceremoniei ceaiului, pictatul şi sculptatul statuilor, toate erau necesare în perfecționarea unui războinic. Nu contribuia oare şi lucratul pământului la instruirea lui? Nu era oare şi această întindere de pământ în aşteptarea cuiva care s-o cultive, nu putea ea constitui o sală de instrucție perfectă? Transformând terenurile neprimitoare în zone agricole, el contribuia astfel la bunăstarea noilor generații.
A trăit toată viața ca un preot zen cerşetor – a trăit pe spinarea altora, a cerşit adăpost şi bani. Voia o schimbare, una radicală, pentru că el ştia foarte bine că numai cei care îşi cultivă propriile lor grâne şi legume înțeleg cu adevărat cât sunt de sacre şi de valoroase. Cei care nu făceau acest lucru erau ca nişte preoți care nu practicau teologia sau ca nişte oameni de arme care învățaseră tehnica de luptă, dar nu ştiau nimic despre Cod.
În copilărie, mama lui îl scotea la câmp, împreună cu servitorii şi țăranii. Totuşi, scopul lui acum nu era să producă hrană pentru mesele zilnice; el căuta să se hrănească spiritual. Voia să învețe ce înseamna să munceşti pentru a-ți câştiga existența, nu mai voia să cerşească. Dorea de asemenea să-şi impună modul lui de gândire oamenilor de pe-acolo. După cum constatase el, aceştia lăsaseră pământul pradă buruienilor şi mărăcinilor, furtunilor şi inundațiilor, ducându-şi existența de pe o zi pe alta, din generație în generație, cu ochii închişi, fără să vadă de ce sunt în stare, ei sau pământul din jurul lor.
– Iori, strigă el. Adu nişte sfoară mai groasă şi leagă lemnele. Apoi trage-le până la malul râului.
După .care, Musashi îşi propti toporul într-un copac şi-şi şterse sudoarea de pe frunte cu cotul. Luă apoi o secure şi se apucă să curețe copacii de coajă. Când se lăsă întunericul, aprinseră un foc cu aşchiile pe care nu le mai foloseau la altceva şi găsiră nişte buturugi care să le servească drept perne.
– Interesantă muncă, nu? întrebă Musashi.
– N-o găsesc deloc interesantă. Nu trebuia să ajung elevul dumneavoastră pentru a învăța să fac aşa ceva.
– O să-ți placă, până la urmă.

Pe masura ce toamna se apropia de sfarsit, taraitul insectelor se auzea tot mai rar. Frunzele se vestejira si cazura. Musashi si Iori isi terminara cabana si-si propusera sa pregateasca terenul pentru plantare.

Într-o zi, pe când scruta ținutul, Musashi se trezi gândindu-se ca totul e ca o imagine a tulburărilor sociale care durau deja de un secol, după războiul Onin. Lăsând gândurile acestea la o parte, tabloul nu era încurajator.

Musashi nu știa că Hotengahara fusese îngropată de mai multe ori, de-a lungul secolelor, de cenușă vulcanica a Muntelui Fuji și că râul Tone inundase deseori ținutul. Când vremea era frumoasa, predomina seceta, dar când ploua tare, apa își săpa canale noi, ducând cu ea mari cantități de mal si pietre. Nu exista un râu principal in care sa se verse pârâiașe mici, în mod natural, și cel mai bun lucru ce se găsea aici era un bazin a cărui capacitate nu ajungea nici pentru apa, nici pentru asanarea întregii zone. Lucrul cel mai important care trebuia făcut era sa tina apa sub control.

Cu toate acestea, cu cat privea mai mult, cu atât se întreba de ce nu se dezvoltase zona aceea.

– Nu va fi ușor, spuse el, emoționat din pricina obstacolelor care se ridicau. A îmbina apa cu pământul pentru a produce soluri fertile se putea asemui cu a conduce oamenii astfel încât să se ajungă la o civilizație înfloritoare. Lui Musashi i se părea că acest tel concordă perfect cu idealurile lui de artă a mânuirii sabiei.

Ajunsese sa vadă Calea Sabiei într-o lumină nouă. Cu un an sau doi în urmă, nu-și dorea decât să-și învingă toți adversarii, dar acum, ideea ca sabia exista numai în scopul de a-i conferi lui putere asupra altora nu-l mai mulțumea. Să sfârteci oamenii, să triumfi, să-ți expui toată forța, toate acestea păreau cu adevărat deșarte. El voia să se cucerească pe sine, să aducă viata la picioarele lui, să-i facă pe oameni mai degrabă să trăiască decât să moară. Calea Sabiei nu trebuia folosită numai pentru propria perfecționare. Ea trebuia să constituie o sursă de putere pentru a guverna asupra oamenilor și a-i conduce pe drumul păcii și fericirii.

Știa că idealurile lui nu erau decât niște vise și aveau sa rămână asa, atâta vreme cât el nu dispunea de forța politică necesară pentru a le realiza. Dar aici, în acest ținut pustiu, n-avea nevoie nici de rang, nici de putere. Se avântă  în luptă cu voie bună și entuziasm.

In fiecare zi smulgea copaci din rădăcini, cernea pietriș, nivela teren, ridica îngrădituri. Musashi și Iori lucrau din zori și până seara târziu, când stelele străluceau puternic pe cer.

Munca lor neobosita atrase atenția sătenilor care treceau pe-acolo, se opreau și comentau :

– Ce-or fi vrând sa facă ?

– Cum pot să locuiască într-un asemenea loc ?

-Băiatul nu-i fiul bătrânului Sanemon ?

Toată lumea râdea, dar nu toți își văzură de treaba lor fără să se amestece. Unul dintre bărbați se apropie și le spuse, din pura amabilitate :

– Îmi cer scuze că trebuie să vă atrag atenția, dar vă pierdeți timpul de pomană. Vă rupeți spinările încercând sa faceți un câmp fertil, dar dacă vine o furtună peste noapte, toată munca voastră e măturată cât ai zice pește.

După câteva zile constată că ei tot nu renunță și se simți ofensat :

– Tot ce faceți aici, credeți-mă, nu se poate numi decât o adunătură de găuri de apa, care nu vor servi la absolut nimic.

După alte câteva zile ajunse la concluzia ca samuraiul cel străin era cam neghiob.

– Proștilor ! strigă el plin de dispreț.

Ziua următoare le aduse pe cap un grup întreg de șicanatori.

– Dacă ar crește ceva aici, n-am asuda și noi sub soarele arzător ca să ne muncim propriile terenuri sărăcăcioase ? Am sta acasă si am canta la flaut ?

– Si n-ar fi foamete !

– Săpați degeaba !

– Nu faceți decât să adunați gunoi !

Musashi săpa mai departe, cu ochii-n pământ si mârâia.

Iori se arătă mai nemulțumit, deși Musashi il certase mai devreme pentru că pune la suflet cuvintele țăranilor.

– Stăpâne, se bosumfla el, toți spun același lucru.

– Nu le acorda atenție.

– Dar nu pot, strigă el, luând o piatră ca s-o arunce în cei care-i necăjeau.

Musashi îl privi furios și se opri.

– La ce-ți folosește ? Dacă nu te comporți ca lumea, n-o sa mai fii elevul meu.

Urechile lui Iori ardeau din pricina reproșului și, în loc sa lase piatra jos, blestemă și aruncă cu ea într-un bolovan mare. Ieșiră scântei și piatra se sfărâmă în două. Iori azvârli lopata si se puse pe plâns.

Musashi nu-l baga în seamă, deși nu era complet nepăsător.

« E foarte singur », se gândi el, « ca și mine dealtfel ».

Parcă din solidaritate cu băiatul, se iscă un vânt ce mătură câmpia, punând totul în mișcare. Cerul se întunecă și începu să plouă.

– Iori, hai să intrăm. Am impresia că vine furtuna.

Musashi își aduna repede uneltele și intră în casa. De-abia apucă să intre, că se și porni răpăiala.

– Iori, strigă el, surprins ca băiatul nu-l urmase.

Se duse la fereastră și privi spre câmp. Picăturile de ploaie de pe pervaz îl stropeau pe fată. Un fulger despica cerul în două și se izbi de pământ. Închise ochii și-și astupă urechile, dar simți forța trăsnetului.

Prin vânt și ploaie, lui Musashi i se păru că vede cedrul de la Shippoji și că aude vocea aspra a lui Takuan.  Simți ca tot ce câștigase de atunci încoace le-o datora lor. Voia sa posede forța imensa a copacului și compătimirea rece, de gheata a lui Takuan. Dacă  putea fi pentru Iori ce fusese bătrânul cedru pentru el, atunci ar simți ca și-a plătit o parte din datorie fața de călugăr.

– Iori… Iori !

Nu se auzi niciun răspuns. Doar tunetul și ploaia care răpăia pe acoperiș.

– Unde s-o fi dus ? se întrebă el, caci nu prea avea chef sa iasă în ploaie.

Când răpăiala se mai domoli puțin, ieși afară. Iori nu se mișcase niciun centimetru. Cu hainele ude, lipite de corp și cu privirile încruntate, arata ca o cioara. Cum poate fi un copil atât de încăpățânat ?

– Idiotule ! îl certă Musashi. Intră în casă. Nu-ți face niciun bine sa te uzi in halul asta. Grăbește-te, pana nu se fac băltoace prea mari, Nici n-o sa mai ai pe unde călca.

Iori se întoarse, de parcă încerca sa localizeze vocea lui Musashi, și apoi începu să râdă.

– Ce va deranjează ? Ploaia asta nu ține. Uitați, norii au și început să se împrăștie.

Musashi nu se aștepta să primească o lecție de la elevul lui, asa că rămase blocat, dar Iori nu-l lăsă să-și revină.
– Haideți, spuse băiatul, ridicând sapa de jos. Mai putem face destule pana la apusul soarelui.

În următoarele cinci zile, păsărelele răgușiseră sub cerul albastru fără nori, iar pământul începu sa crape întărindu-se în jurul rădăcinilor de trestie. Într-a șasea zi apărură la orizont niște nori mici, negri, care se împrăștiară repede pe cer, de parcă întreaga câmpie intrase în eclipsa.

Iori studie rapid cerul și zise, pe un ton îngrijorat :

– De data aceasta e foarte serios.

Nici n-apuca sa termine, ca au și fost luați pe sus de un vârtej puternic.  Frunzele se scuturau și pasarelele cădeau la pământ de parca erau doborâte de o grămadă de vânători invizibili.

– Iar o ploaie torențială ? întrebă Musashi.

– Nu cu un cer ca acesta. Mai bine m-as duce în sat. Adunați-vă uneltele și intrați cât mai repede în casa.

Înainte ca Musashi să aibă timp să ceară explicații, Iori o și luă la sănătoasa peste câmpie și se pierdu în marea de iarba înaltă.

Iori avu din nou dreptate. Ploaia, care începuse brusc, purtată de rafale furioase ce l-au manat pe Musashi spre adăpost, își dezvoltă propriul ei ritm. Plouă torențial o vreme, apoi se opri brusc, ca să reînceapă imediat cu și mai mare furie. Furtuna a ținut toată noaptea. Aveai impresia ca cerul se hotărâse să transforme întregul pământ într-un ocean. De cate ori, Musashi se temu ca vântul ii va spulbera acoperișul : pardoseala se umpluse cu șițe smulse de pe margini.

Sosi dimineața, cenușie și informă: nici urmă de Iori. Musashi stătea lângă fereastră, prost dispus, nu putea face nimic. Ici și colo se mai zarea câte un copac sau un petic de iarbă; în rest, o mlaștină imensă. Din fericire, cabana era încă deasupra nivelului apei, dar în fosta matca a râului, imediat sub ea, se prăvălea acum un torent care mătura totul în calea lui.

Neștiind dacă nu cumva Iori căzuse în apa și se înecase, Musashi avea senzația că timpul sta pe loc, până când, deodată, i se paru ca aude vocea lui Iori strigând : « Sensei ! Aici ! » Se afla la o oarecare distanță dincolo de râu, călare pe un bou, cu o boccea mare legată în urma lui.

Musashi il privi consternat cum trece călare chiar prin mijlocul mlaștinii, care lăsa impresia că-l va inghiți în orice moment.

Când ajunse pe malul celalalt, era ud leoarcă și tremura de frig, dar își duse liniștit boul spre o latură a cabanei.

 – Unde ai fost ? întrebă Musashi supărat, dar fericit în același timp.

– In sat, bineînțeles. Am adus mâncare multa. O asemenea ploaie va aduce atâta apa, cât un potop de o jumătate de an. Chiar dacă se va opri furtuna, vom fi țintuiți locului de apele mari.

După ce au adus în casă legătura mare de paie, Iori o desfăcu și începu să scoată din ea, unul cate unul, articole înfășurate în hârtie-pergament.

– Niște castane… Linte… Pește sărat. N-o sa rămânem fără mâncare nici dacă nu se retrag apele într-o lună sau două.

Ochii lui Musashi se împăienjeniseră de recunoștința, dar nu spuse nimic, Se simțea rușinat ca nu-i dăduse lui prin cap asa ceva. Cum putea deveni el un simbol al umanității dacă nu se gândea la propria lui supraviețuire ? Dacă nu ar fi fost Iori, acum ar fi murit de foame. Pe când băiatul, crescut într-o asemenea zona izolata, știa probabil încă de la vârsta de doi ani ca se fac provizii în asemenea situații.

………

In cea de-a unsprezecea zi ploaia încetă in cele din urma. Musashi ardea de nerăbdare să iasă afară, în aer liber, dar trebuiau sa mai aștepte vreo săptămână până să poată munci din nou, sub soarele strălucitor. Terenul pe care-l săpaseră cu atâta râvnă, în sălbăticie, dispăruse fără urmă, în locul lui apăruseră bolovani și un râu, care nu mai fusese până atunci. Se părea ca apa își bătea joc de ei, așa cum făcuseră și sătenii.

Văzând ca nu mai au nicio șansă de a recupera ceea ce au pierdut, Iori zise :

– Locul acesta e fără speranță. Sa cautam un teren mai bun, în alta parte.

– Nu, replica Musashi ferm. După ce se scurge apa, va fi un teren excelent pentru agricultura. L-am studiat cu atenție din toate punctele de vedere înainte de a-l alege.

– Si dacă mai vine o ploaie ?

– O sa aranjam în asa fel încât apa sa nu mai treacă pe-aici. Înălțam un dig de aici și până la dealul de colo.

– E o munca înfiorătoare.

Am impresia ca ai uitat ca acesta-i dojo-ul nostru. Nu cedez niciun centimetru din acest pământ, pana nu vad ovăzul crescând aici.

Musashi continuă să muncească cu îndârjire toată iarna, până în a doua luna a anului următor. I-au trebuit câteva săptămâni bune de munca încordată ca să sape șanțuri, să scurga apa, să adune mâl pentru zăgaz și apoi sa-l acopere cu bolovani grei.

Trei săptămâni mai târziu nu mai rămăsese nici urma din munca lor.

– Ascultati, spuse Iori, ne epuizam energia in zadar pentru o treaba imposibil de realizat. Aceasta-i Calea Sabiei ?

Intrebarea il lovi pe Musashi in punctul sensibil, dar nu se lasa.

Nu trecu decat o luna  pana la urmatorul dezastru : zăpada mare, urmată de topire bruscă. Când Iori se intorcea de la templu cu mancare era tare abatut, pentru ca cei de-acolo îl încolțeau mereu din pricina eșecurilor lui Musashi. In cele din urma, pană și Musashi începu să se descurajeze.

Două zile încheiate și puțin dintr-a treia Musashi privi tăcut câmpul, gândindu-se ce să facă.

Se lumină brusc. Fără să vrea, el încercase să creeze un câmp pătrat, asa cum mai erau și altele în câmpia Kanto, dar terenul acesta nu era propice pentru asa ceva. In ciuda faptului că era plat, avea și neregularități, iar calitatea solului solicita o formă neregulată, nu pătrată.

– Ce prost am fost ! exclama el cu voce tare. Am încercat să determin apa să curgă pe unde credeam eu că ar fi trebuit să curgă. Si să asez malul unde gândeam eu ca ar trebui să fie. Normal ca n-a mers. Apa-i apă, mâlu-i mâl. Nu le pot schimba caracteristicile. Trebuie să învăț să fiu slujitor al apei si protector al pământului.

In felul lui, adoptase atitudinea țăranilor. Din ziua aceea, a devenit slujitorul naturii. A încetat să-și mai impună voința asupra ei și a lăsat-o să-și urmeze cursul, cautând în același timp și posibilități ce nu erau la îndemâna celorlalți locuitori ai câmpiei.

Iar a nins si iar s-a topit zăpada, apa s-a prelins încet pe câmpie. Musashi avusese totuși timp să acționeze, iar câmpul rămăsese intact.

« Aceleași reguli trebuie aplicate și în cazul guvernării oamenilor », își spuse în sinea lui. In carnețel notă : « Nu încerca să te pui de-a curmezișul în calea Universului. Si mai întâi asigura-te că știi această cale ».

 

 

Anunțuri