„Chiar dacă în anii ce vin tehnicile de comunicare în masă ar evolua surprinzător, într-un mod de neimaginat în momentul de față, acestea vor fi mereu restrânse de limitările biosociale ale speciei noastre. Noi nu suntem echipați, precum termitele, să devenim membri benevoli ai unei vaste comunități. La bază suntem și vom rămâne întotdeauna niște simple animale tribale. Totuşi, în ciuda acestui fapt, şi în ciuda fragmentărilor spasmodice care apar frecvent pe glob, suntem nevoiți să acceptăm că tendința majoră este aceea de a menține nivelurile supertribale. În timp ce într-o parte a lumii grupurile se divid, în altă parte ele se unesc. Dacă situația este la fel de instabilă astăzi precum a fost de secole, atunci de ce insistăm? Dacă este aşa de periculos, de ce continuăm?

Este mult mai mult decât un simplu joc internațional al puterii. Obținerea de satisfacții din a fi aruncat în haosul urban al unui supertrib este o proprietate intrinsecă, biologică, a animalului uman. Această calitate este reprezentată de curiozitatea nesățioasă a omului, inventivitatea sa, suplețea lui intelectuală. Se pare că tumultul urban îi stimulează această calitate. Aşa cum păsările de mare ce formează colonii pentru a depune ouă sunt stimulate reproductiv de concentrarea în comunități mari, la fel este stimulat intelectual animalul uman prin concentrarea în comunități urbane dense. Acestea sunt pepinierele ideilor. Aceasta este partea onorabilă a poveştii. Ea face ca sistemul să meargă mai departe, în ciuda dezavantajelor.

Am aruncat o privire asupra unora dintre aceste dezavantaje, la scară socială, însă ele există de asemenea şi la nivel personal. Indivizii care trăiesc într-un complex urban uriaş suferă de o multitudine de stresuri şi tensiuni: zgomot, aer poluat, sedentarism, lipsă de spațiu, supraaglomerare, suprastimulare şi, paradoxal, unii dintre ei, de izolare şi plictiseală.

Ați putea să credeți că prețul pe care-l plăteşte omul supertribal este prea mare, că ar fi de preferat mai degrabă o viață liniştită, paşnică, contemplativă. Şi el crede la fel, bineînțeles, însă rareori face ceva în acest sens, ca şi în cazul exercițiului fizic pe care-l tot amână. În cel mai bun caz se mută în suburbii. Acolo îşi poate crea o atmosferă pseudo-tribală, departe de stresul oraşului, însă, când se face luni dimineața, se aruncă din nou în iureş. Ar putea să se mute, dar ar pierde excitația, emoția neovânătorului care se pregăteşte pentru cea mai mare captură, pe cel mai mare şi cel mai bun teren de vânătoare pe care mediul său i-l poate oferi.

Pornind dela această idee, ne-am putea aştepta ca fiecare oraş mare să fie un infern clocotitor de noutate şi inventivitate. În comparație cu un sat se pare că aşa este, însă el se află încă departe de a-şi atinge limitele exploratorii. Aceasta se întâmplă deoarece există un conflict fundamental  între forțele coezive și cele inventive ale societății. Unele tind să țină lucrurile la locul lor, celelalte se zbat pentru noi progrese, şi, inevitabil, pentru respingerea vechilor obiceiuri repetitive şi statice. Aşa cum există un conflict între competiție şi cooperare, există şi o luptă între conformare şi inovație. Inovația continuă are o şansă reală doar în oraş. Doar oraşul este suficient de puternic şi de sigur, in conformismul lui aşezat, pentru a tolera forțele disruptive ale originalității şi creativității revoluționare. Săbiile ascuțite ale iconoclastiei sunt doar nişte înțepături de ac în carnea uriaşului, care-l gâdilă plăcut, împiedicându-l să adoarmă şi îndemnându-l să treacă la acțiune.

Aşadar, această emoție exploratoare, cu ajutorul forțelor coezive pe care le-am descris mai devreme, este ceea ce-i ține pe foarte mulți orăşeni moderni închiși voluntar în cuştile lor din grădina zoologică umană. Euforia şi provocările traiului în supertrib sunt atât de intense, încât, cu puțin ajutor, pot depăşi uriaşele pericole şi dezavantaje. Însă cum se pot compara aceste neajunsuri cu acelea dintr-o adevărată grădină zoologică?

Animalul de la zoo se află fie într-o detenție solitară, fie într-un grup social deformat anormal. În jurul lui, în alte cuşti, poate vedea sau auzi alte animale, însă nu poate avea niciun contact adevărat cu ele. În mod ironic, condițiile sociale ale vieții urbane pot funcționa cam în acelaşi fel. Singurătatea oraşului este un pericol bine cunoscut. Este uşor să te pierzi în marea mulțime impersonală. Este uşor ca grupurile familiale şi legăturile tribale personale să se deformeze, să dispară sau să se fragmenteze. Într-un sat, toți vecinii sunt prieteni sau, în cel mai rău caz, duşmani; nu pot fi necunoscuți. Într-un oraş mare, mulți oameni nici măcar nu ştiu cum îi cheamă pe , vecinii lor.

Această depersonalizare ajută la susținerea rebelilor şi a inovatorilor, care, într-o comunitate mai mică, tribală, ar fi supuşi unor forțe coezive superioare. S-ar plafona sub presiunea conformismului. Însă, în acelaşi timp, paradoxul izolării sociale din oraşul fremătând poate aduce foarte mult stres şi suferință pentru mulți dintre ocupanții grădinii zoologice umane.

…..

Alternativa pentru orăşenii care caută spațiu este să facă mici ieşiri la țară, şi acest lucru îl fac cu multă hotărâre. Pleacă la fiecare sfârşit de săptămână cu maşinile, bară la bară, şi tot aşa se întorc. Însă, fără îndoială, s-au plimbat -au patrulat un teritoriu mai larg – şi făcând acest lucru, ei continuă lupta cu înghesuiala nefirească a oraşului.”

..

ZOOmenirea – Desmond Morris

Autor a peste 20 de cărți, în care mai nimic nu rămâne pe dinafara spiritului de observație etologic, de la obiceiurile rudelor maimuțe până la tabieturile cailor și comportamentul felinelor, Desmond Morris (n. 1928) ia la bani mărunți animalul din noi. Zoolog activ încă din anii „50 dar și pictor suprarealist, expus alături de Juan Miro, Morris încearcă sa dezlege complicatele ițe ale sociobiologiei.

zoo

=

ADVERTISMENT

Pepiniera SILVA PERILAND

silva periland

=

=

=

=

=

=

=

Anunțuri