Elveţia deschisă?

Sentimentul trecerii timpului

Pentru unii, lucrurile în Elveţia nu se mişcă destul de repede. Şi eu am această impresie. Între timp am început să am dubii. Sentimentul trecerii timpului pe care-l ai faţă de propria-ţi ţară are mai degrabă ceva în comun cu propria-ţi nerăbdare, decât cu ritmul specific în care lucrurile evoluează. Unele lucruri evoluează într-o grabă năucitoare şi te constrâng să ţii pasul, să accelerezi, să goneşti o dată cu ele. În astfel de situaţii aş fi bucuros dacă ritmul ar fi mai puţin alert. În 1928, Carl Gustav Jung scria drept răspuns la o critică adusă de Elveţia prin Hermann Graf Keyserling: „Progresul neîncetat – după cum se ştie – poate uneori să aducă cu sine o înrăutăţire a situaţiei. Stagnarea opusă acestui ritm periculos de rapid ar putea reprezenta adevărată salvare.”
Prin această nu vreau să-l desemnez pe Jung drept profetul timpurilor noastre.
El are destui adepţi, şi nu numai acolo unde-i merită.

Dar ne putem pune problema dacă nu ar trebui să opunem rezistenţă la ceea ce vine din partea progresului.
Oare există ceva ce am putea numi mod de deplasare prin timp, ce ar putea să fie caracteristic unei naţiuni?
Avem oare de a face cu ţări încete şi rapide – şi dacă da, cu ce se măsoară viteza de deplasare a unei ţări prin spaţiul istoric? Este Elveţia un loc în care farmecul încetinelii, redescoperit şi elogiat de scriitori europeni, să poată fi trăit cu intensitate?
Există evidenţe potrivit cărora „modelul Elveţia” nu este din punct de vedere politic, cultural şi al calităţii vieţii, nici demodat, dar nici necorespunzător.
Să stai pe gânduri, când eşti nesigur, nu este o ruşine.

Aşa-numitul „tempo rubato”, timpul furat constrângerii de a respectă ritmul impus, poate să însemne o înviorare şi o intensificare a sentimentului trecerii timpului, şi nu doar amânare şi încetinire.
S-ar putea ca cineva, dintr-o stratagemă de supravieţuire, să nu dorească să ajungă prea devreme.
Oare nu avem un instinct de autoapărare adânc înrădăcinat de a nu sta în primul rând atunci când Pandora îşi deschide cutia?


ISO CAMARTIN este filozof şi scriitor elveţian, născut în 1944 la Coire (Grissons). Urmează studii de filozofie şi este preocupat de literatura şi cultura reto-romană, pe care o predă la Universitatea din Zurich. Apărător al minorităţii romanşe din Elveţia, a publicat „Numai cuvinte?-Pledoarie pentru limbile minore”, „Biblioteca din Pila”, „Sils-Maria sau Acoperişul Europei” (tradus şi în limba română), în care pledează în favoarea identităţii regionale.

isocamartin

Anunțuri