ÎNTREBAŢI DACĂ DUMINICA E O ZI FASTĂ

Mi-am început călătoria plecând din Târgovişte pe Vechiul Drum, într-o duminică fără culoare, când timpul parcă se opreşte în loc. Dar şi în şirul celorlalte zile curge rar şi un auz bun care se apleacă asculte inima pământului poate distinge, în asemenea clipe, un sunet tăcut care nu seamănă cu nici unul din cele ştiute şi care ar putea fi strigătul timpului înlănţuit de lucruri. Rosturile vieţii se cufundă pentru o zi fără un sfârşit anume într-un somn-fără-vise, într-un visfără somn, culorile orelor îşi pierd gătelile, clipele, înseşi, transparente (sau poate cu o uitată lumina galbenă) plutesc la întâmplare într-un aer de sticlă.
Dar oamenii, puţini, se grăbesc fără a se zări unii pe alţii, ieşind dintr-o umbră pentru a intra în alta.

întrebaţi dacă duminica e o zi fastă pentru o călătorie, aşadar, pentru o aventură posibilă şi, cu acea fărâmă de noroc care ne mai este hărăzit uneori, pentru o iniţiere?
Nu ştiu bine nici acum, când drumetia s-a încheiat demult şi fi îndreptăţit -i stăpânesc înţelesurile, şi nu ştiam nici atunci când am pornit aproape la întâmplare, cu ochii închişi, ca-ntr-o noapte. Căci Vechiul Drum e astăzi aproape invizibil ochiului, abia dacă-l mai ştiu în curgerea sa fără oprire păstorii, istoricii, turmele. Dar în săptămâna dinaintea plecării am căutat -i cunosc mai bine trecutul întrebând pe cine am întâlnit în calemulţi l-au recunoscut după vorbele mele, dar sub alte nume.

– E Drumul Ciobanilor, spuse unul, al cărui chip l-am uitat de parcă nici n-ar fi fost. Şi aşa era. Vorbele lui, cum mi-am dat mai târziu seama, erau adevărate pentru o fărâmă de spaţiu şi pentru câteva clipe ale uitatei sale istorii. Şi chiar atunci, sau a două zi, sau mai târziu, am văzut Umbrele Ciobanilor păzind drumul spre peşteri şi Turmele aşteptând înfrigurate la Miezul Nopţii semnalul întoarcerii. Aproape de brazi am putut vedea iarba călcată nu de mult şi o talangă, care mi s-a părut de aur din vistieria unui alt veac, am zărit-o lângă o rădăcină.

Trebuie însă întreb: e oare acesta tot adevărul? Dincolo de Turme se mai poate zări ceva? Întradevăr, o ştiu, cu toţii o ştim prea bine şi de demult, nu suntem singuri.
Aud, şi noi toţi auzim şoaptele, vorbele fără înţeles, murmurele. Clipiri sonore târânduse prin vreascuri şi învelindu-se în culorile stinse ale amurgului, strigăte vagi, ţipete stinse. Foşneşte o aripă fără corp, un gând, voci fără ţintă, o nu! nici măcar ecoul lor, amintirea sau asemuirea ca dintre o albina şi alta, doar forma lor pură, cochilia, scoica, haina de început care, dacă nu le-a fost dăruită cu totul, cel puţin le-a fost hărăzită o clipă şi care, după cum ştim, nu se poate pierde niciodată.

Se aud, am spus? Nu este adevărat. Toată această lume a sunetelor nu mai poate pătrunde în auz demult. În noaptea vremii au căpătat un fel de materie a lor, invizibilă, desigur, un aer mai dens, o curbură, o asprime, sau, dimpotrivă, o mângâiere, porozităţi şi lină alunecare a unor tentacule, desenul unor aripi, spirala unui val. Se lipesc de mâini, ventuze de aer sau liane care îşi ating obrajii, se strecoară prin piele în sânge, otrăvuri dulci, spori răzleţi pe care-i aspiri în mireasma unei flori fără nume şi călătorul întâmplător, fără bănuiască, le culege în întunericul făpturii sale şi le poartă mai departe, ai putea crede zadarnic, dacă dincolo de orice zădărnicie nu trebuie neapărat se zărească o poartă.

Anunțuri