mpărtăşesc cu câte-un strop din tot ce creşte
Şi se pierde
Nimic nu mi-e strein
Şi numai marea îmi lipseşte.
Duhul meu – al meu sau al pământului e tot atât
Şi-a aşternut aici cojocul său de muşchi şiaşteaptă.
De câte ori nu cântă, el aşteaptă
Şi visul vine harnic -l dezmierde.
Lac îmblânzit de zile fără vânt sunt eu,
Şi-s singur.
Atât de singur de mult uitat-am mai fac deosebire
Între mine şi-ntre lucruri.
Numai om cu om eşti: tu şi eu.
Singurătatea spălăceşte-aceste mărginiri,
Şi împletindute cu taina lor, te pierzi în stâncă
Şi te scurgi în unde şi-n pământ.
Nu ştiu:
-ntorc în mine ori cucernic îmi îndrept
Urechea spre păduri?
Aud un glas de mierla zgomotoasă.
E Dumnezeu?”
ZAMOLXE – Teatru, Lucian BLAGA

1

 

2

 

6

 

5

 

 

 

Anunțuri