Din vechi timpuri românii au acceptat cu un anumit fatalism că trăiesc sub semnul RĂSPÂNTIEI.  Răspântia a justificat cel mai adesea  întârzierile, ratările și neîmplinirile unui popor fragilizat de inevitabila lui așezare “în calea răutăților” deplânsă de cronicar.

Atenți mai degrabă la primejdiile de tot soiul ce-i împresurau în spațiul gol al răspântiei, românii au fost mai puțin dispuși să accepte că o întâlnire de fluxuri culturale, etnice, religioase și comerciale poate fi fertilizatoare și generatoare de bogații.

De aceea, în zorii vremurilor noi ce mijeau pentru tânărul stat român național reîntregit și plămadit miraculos într-un moment de noroc la sfârșitul primului război mondial, Lucien Romier, călător în România anului 1930, se întreabă: “Răspântie a lucrurilor moarte, în care moștenitorii caută, certându-se, vane comori de împărțit? Răspântie a unor noi eforturi la hotarele Europei și Asiei?  Tineretul României are de ales”.

Luminița Brăileanu

 

12

Anunțuri